De ce eu?, filmul inspirat dintr-o realitate atât de puternică

Mi-am dorit atât de mult să văd filmul “De ce eu?”, aşa că nu aveam cum să ratez avampremiera de la Oradea. Am optat pentru proiecţia de la Filarmonică, acolo unde a fost prezent regizorul Tudor Giurgiu, o parte dintre actori, dar şi celebrul procuror Alexanrul Lele.

Clar este un film ce merită văzut. Nu sunt mare fan al filmelor româneşti, dar, de data aceasta, am fost plăcut surprinsă de ce am văzut: imagine, interpretare, coloană sonoră....Felicitări, Tudor Giurgiu!

 Sala Filarmonicii a fost plină de persoane curioase să vadă cum a fost pus în scenă un caz mult mediatizat la aceea vreme.(Am fost surprinsă de absenţa oamenilor din magistratură. Ştiu, nu are rost să caut explicaţii)

Filmul a pornit de la un caz celebru, cazul procurorului Alexandru Lele, cel care a avut curajul să-l ancheteze pe Adrian Tărău, fiul prefectului judeţului Bihor de la aceea vreme, Aurel Tărău. 

Este un film despre dorinţa unui tânăr procuror, student de nota 10, hotărât să rezolve cât mai multe cazuri, aşa cum frumos spun manualele de Drept. Ce faci însă când manualele spun una, iar Sistemul îţi cere alta? Cine te pregăteşte pentru astfel de situaţii? Nimeni...Profesorii îţi cer să înveţi articole după articole, coduri modificate şi răsmodificate, îţi spun răspicat, ba chiar urlând, că nu ai dreptul să copiezi la examene pentru că ai ales să urmezi Dreptul, a treia putere în stat. Niciunul dintre dascăli, dintre mentorii la care, ca student, te uiţi cu admiraţie nu are curajul să-ţi spună ce e cu Sistemul. Dacă eşti deştept, cu dorinţă de afirmare, dornic să ocupi un post bine plătit, cinsti, eşti personajul perfect ce merită să fie aruncat în mijlocul haitei. Lupii bătrâni, cei care au rezistat cu stoicism Sistemului, sunt acolo, pregătiţi să sfâşie, să rupă bucată cu bucată din convingerile tale, să-ţi spele creierul.

Procurorul Panait a avut coloană, s-a "pişat contra vântului" şi a căzut pradă Sistemului. Nu-l condamn pentru decizia luată. E de condamnat Sistemul, cel care l-a distrus, i-a luat viaţa, doar pentru că tânărul procuror a crezut în meseria lui, a crezut în Dreptate, a crezut în toate doctrinele pentru care a pierdut nopţi întregi în studenţie. Nu cred a fost singura victimă a Sistemului.

Atunci, poate chiar şi acum, Sistemul a ştiut şi ştie foarte bine cum să frângă apripi, cum să poarte lupte mentale cu tinerii dornici să facă dreptate, să scape ţara de corupţie şi corupţi. Sistemul aleşilor noştri distruge minţi luminate, minţi care nu aleg să se mânjească. E trist, chiar foarte trist, dar atât de realist. 

De ce eu? este un film care marchează, trezeşte sentimente interioare puternice,  te face să-ţi pui muulte, foarte multe întrebări, să te gândeşti dacă merită să rămâi lupţi şi care e preţul convingerilor.

La finalul filmului mi-am adus aminte de vorbele unui om drag: "Să visezi mult şi frumos, pentru că, să ştii, toate visele se îndeplinesc". Din fericire, visele nu costă. Visez la ziua în care Sistemul să nu mai nască monştri, Democraţia să fie Democraţie, iar politicul să stea în banca lui...

Meseria de jurnalist devine tot mai periculoasă. Libertatea de exprimare se plăteşte cu moartea

Tristeţe, furie, neputinţă şi revoltă. Toate le-am simţit, astăzi, urmărind stiri şi imagini cu atacul terorist  care a fost îndreptat împotriva redacției Charlie Hebdo din Paris. Pentru acei jurnalişti libertatea de exprimare a fost un crez. Directorul spunea: "Mai bine să mor decât să fiu  şobolan". A murit după ce s-a exprimat liber. 12 oameni au răspuns cu moartea la umor


Mă îngrozeşte până unde poate merge terorismul şi fanatismul. E trist să vezi că într-o astfel de lume se întâmplă aşa ceva, într-o ţară democratică
. Religia, indiferent de ce ţară vorbim, ne îndeamnă la linişte, toleranţă, pace, rezolvarea problemelor. Educaţia joacă  un rol extrem. Dar cum să se comporte teroriştii dacă de mici au crescut cu mitraliera în mână, au fost educaţi să omoare în numele lui Allah,nu ştiu ce e aceea suferinţă şi durere. Pentru ei e uşor, pentru noi e al naibii de greu să acceptăm astfel de situaţii. 

Parisul e în stare de joc.2 fraţi şi un boschetar sunt căutaţi, 12 persoane au murit, iar 4 sunt în stare foarte gravă. Ce zi de groază în oraşul iubirii. Ce oraş urmează şi câte persoane nevinovate îşi vor pierde viaţa? Până când? 
Condoleanţe familiilor victimelor redacției Charlie Hebdo, compasiune poporului francez!

Ziua Pixelului Alb

La lumina galbenă a felinalelor din faţa blocului am admirat, în miez de noapte, dansul gingaş al mărgăritarelor albe ce se cerneau din văzduhul plumburiu. Am adormit cu gândul la bucuria dimineţii. Aşa a şi fost. Am dat ochi cu o dimineaţă albă de duminică. Nu se putea mai bine. 

După ce mirosul de cafea mi-a inundat casa, iar eu am savurat fiecare înghiţitură din elixirul dimineţii, mi-am pus mănuşile cu un deget, fularul, nelipsitul apart foto, însoţită...evident...de Sasha. Am hoinărit mai bine de două ore prin marea albă de pe malul Crişului. Nici nu mai ştiu după câţi ani am făcut un omuleţ de zăpadă, am admirat graţioasele lebede, dansul pescăruşilor şi bucuria Sashei. Am zâmbit la scârţâitul zăpezii şi la chiotele copiilor. 

Şi pentru că o fotografie spune mai multe decât 1000 de cuvinte, să vorbească imaginile.

Fii binevenită iarnă! Noi, copiii te iubim!

Fulgii de argint s-au aşternut peste Oradea. Am crezut că plouă când i-am auzit cum loveau în geamul camerei. Era gheaţă cu zăpadă. În scurt timp, mantia albă a acoperit peisajul nocturn. Aunci, copilul din mine a început să se bucure, să zburde de fericire şi să spună : "Hai afară. Ieşi la zăpadă. Ieşi şi te bucură". Nu i-am putut rezista. Aş fi chiuit de bucurie când am păşit pe covorul alb, dar m-am abţinut. Era trecut de 22.00. Data viitoare nu mă voi abţine.

Fulgii grei îmi loveau faţa, nasul şi obrajii îngheţau, în timp ce mirarea şi bucuria Sashei m-au făcut să râd zgomotos.

Prin faţă mi-au trecut imaginile copilărie. Am regăsit mănuşile mov cu un deget, cizmuliţele din fâş, şi paltonul plămâniu. Am alergat să fac primul om de zăpadă. Din vatra sobei am luat tăciunii negri care s-au transformat în nasturi şi ochi, morcovul cel roşu a ajuns nasul lui Rudolf, iar mătura cea răsfirată, mâna omului. În faţa casei apărea primul derdeluş, în timp ce sania unsă cu slănină, aluneca spre punctul zero al satului, dealul de unde săniile o luau la vale.

Mă bucur că la 30 de ani copilul din mine reuşeşte să iasă din cutia maturităţii şi să trăiască micile bucurii ale vieţii.
Vorba cântecului: "O lume a inocenţei păstraţi-o oricear fi...Pentru copii"

Fii binevenită iarnă! Noi, copiii te iubim!

Oameni mai buni, an mai bun. Bine ai venit, 2015!

A fost şi s-a dus. După 365 de zile, din nou, trag linie şi analizez. Cine mă cunoaşte ştie că nu sunt genul care să piardă ore, zile sau săptămâni întregi pentru a face analize. În urmă cu un an, păşeam în 2014 cu multă speranţă. Mi l-am dorit un an al Speranţei şi aşa a fost. 

O iarnă în care am luptat pentru ceva în care cred. Lupta nu a ajuns la final, dar şi-a pus amprenta asupra mea. M-a făcut să iau decizii clare, să descopăr răbdarea, să răspund urii cu dreptate. 

A urmat o primăvară în care am descoperit noi poveşti ale unor oameni minunaţi. Sfârşitul anotimpului renaşterii m-a găsit la Prislop, un loc unic, încărcat de atâta linişte, bunăstare, speranţă şi rugăciune. Este locul de unde vin cu bateriile încărcate, plină de optimism şi linişte interioară. 

A venit şi vara, a venit şi schimbarea, dar şi cadoul ce mi-l doream cel mai mult. Cu două luni înainte să schimb prefixul, de la 2 la 3, patru lăbuţe, doi ochi negri şi o privire ce rupea inimi, a ajuns la mine în apartament. A fost dragoste la prima vedere, o dragoste ce creşte de la o zi la alta. Abandonată prin oraş, Sasha şi-a găsit adăpost în casa şi sufletul meu. A fost o vară în care, în sfârşit i-am revăzut pe Bia şi Clau, că deh, Clujul e departe, am petrecut cu oameni dragi, cu prieteni minunaţi. A fost vara în care am redevenit studentă ;)

Nostalgică cum o ştim, toamna a bătut la uşă. Mi-aş fi dorit să nu vină, îi repet asta în fiecare an, dar e în zadar. Aşa că, de voie, de nevoie, am învăţat să mă reorganizez. Până acuma mi-a ieşit. 

Şi nici bine nu am bifat sfârşitul lui noiembrie, că numai ce văd podoabele de Crăciun în supermarket. Aşadar, Sărbătorile vin. Vin sărbătorile, vine şi iarna. Emoţie, bucurie, cadouri, oameni dragi, căldură, miros de brad, cozonaci şi sarmale.

Aşa a trecut 2014. Pentru mine a fost un an bun. Un an în care am învăţat să lupt mai mult pentru dreptate, să fiu mai sigură pe mine, mai încrezătoare, să cred în vise, să sper şi să fiu mai înţeleaptă. Am cunoscut mai puţină ură din partea celor din jur, în schimb m-am convins şi mai mult că prietenie nu uită că singura sa raţiune este să-şi dovedească iubirea faţă de ceilalţi. Dincolo de munţii care despart triburile, dincolo de distanţa care separă oamenii, există prietenia, iar eu sunt o norocoasă. 

La fel ca pe 2014, pe 2015 l-am întâmpinat în aceeaşi Biserică, Biserica cu Lună. De această dată, povaţa  a venit de la părintele Codorean.  "Toţi ne dorim un an mai bun. Pentru ca anul să fie mai bun, noi trebuie să fim mai buni ", a spus părintele. Aşa şi este. 

Îmi doresc un 2015 mai bun, îmi doresc ca în această lume agitată, în care ura şi invidia au lăcaş peste tot, să am tăria să iert şi să fiu mai bună. În cele 365 de pagini ale cărţi să găsesc tot atâtea poveşti frumoase.  Nu voi înceta să visez, să iubesc, să descopăr oamenii, să ajut, să lupt şi să sper.

La mulţi ani!!!

Deliciul unei sâmbete perfecte

Luna Mai, una dintre preferatele mele, este una încărcată de culoare şi arome. Verdele e mai crud ca niciodată, galbenul rapiţei invadează câmpiile, iar despre roşu ce să mai vorbim. Zâmbetul larg al macilor, bucuria şi prezenţa  lor nelipsită de pe câmpii aduc buna dispoziţie la finalul unei zile pline de agitaţie.
Aroma şi gustul unor fructe extrem de aromate încununează totul. Nici nu se putea să nu fie vorba de  căpşuni.

 Le ador, doar că, spre disperarea mea, sentimentul nu este reciproc :). Am descoperit acest lucru în urmă cu câţiva ani când am făcut o alergie care m-a ţinut 3 zile în casă. Trecând peste acest aspect, eu insist ca ele să facă parte din bunătăţile cămării mele.
Fără să plănuiesc ceva, am ajuns în piaţă şi m-am întors acasă cu aproape 4 kilograme de căpşunici. Sută la sută româneşti, culese din grădina unor ţărani. Nu explodau de mari ce erau, dar au fost cele mai aromate din câte am gustat. Odată curăţate şi puse la macerat cu zahăr, de dimineaţa până seara, mirosul lor dulceag mi-a invadat căsuţa.

O dimineaţă superbă de sâmbătă nu aveam cum să înceapă mai bine. Soarele strălucitor, ciripitul mierlei (care se joacă, mai nou, în fiecare weekend cu nervii mei) şi aroma cafelei proaspăt luate de pe foc, ce ieşea prin toţi porii blocului, din fiecare apartament, mi-au dat o stare de bine, o stare perfectă de relaxare. Şi când faci un lucru fără pic de încordare nu are cum să nu-ţi iasă excelent. Cam aşa mi-a ieşit şi mie prima dulceaţă de căpşuni din acest an.

Aromată, colorată, delicioasă. O dovadă clară că unde e un strop de pasiune şi nici urmă de stres, succesul e garantat.

La cât mai multe aniversări!

Iubirea lor dăinuie, oficial, de....31 de ani. Împreună au trecut prin furtunile vieţi, au gustat din fericirea şi bucuria statutului de familie şi au păşit spre viitor cu înţelepciune.

În fiecare an, de Constantin şi Elena e sărbătoare în familie. Ei, Tati şi Mami, mai bifează un an pe care l-au trăit unul la braţul celuilalt. Au pornit la drum cu o nuntă ca în poveşti, o nuntă ce a durat trei zile şi trei nopţi, iar azi se pot mândri cu o cifră extrem de frumoasă care îşi face loc în drepul rubricii Familia BONCHIŞ.

Sunt mândră că am alături doi părinţi care ne-au dăruit (mie si lui Andrei, my bro ;)) toată dragostea, ne-au fost şi ne sunt sprijin, ne-au insuflat dorinţa de a lupta şi ne-au arătat drumul corectitudinii.

Oameni dragi şi deosebiţi, La mulţi, mulţi ani fericiţi!!!