joi, 18 iunie 2009

Amintiri din copilărie-partea I

E trecut de ora 12.00 şi încă nu îmi este somn. Ştiu că mă aşteaptă o nouă zi de muncă dar cu toate aceste nu reuşesc să adorm. Mai tragic va fi la dimineaţă ....după o cafea strog o să îmi revin.

Deschid geamul şi preţ de câteva minute îmi pierd privirea printre multitudinea de stele aşezate într-o ordine perfectă, pe o înstelată boltă cerească. Nu am mai privit cerul noaptea de multă vreme şi această privelişte îmi trezeşte multe amintiri. E 18 iunie...În utmă cu 7-8 ani sau chiar mai mulţi mă bucuram enorm de venirea vacanţei de vară. Îmi aduc aminte de serile de vară petrecute pe uliţele din Căpâlna alături de Gabi, Ionuţ, Anca şi mulţi alţii. De serile în care jucam Telefonul fărăr fir, Şotron, Elastic sau pur şi simplu stăteam la taclale. Îmi amintesc de serile petrecute pe podul din Căpâlna, de cele în care alături de Gabi luam drumul Căpâlna-Petid la pedalat cu bicicletele noastre. Aaaa şi îmi amintesc de nenumăratele seri petrecute pe banca din faţa casei sau pe cea din vecini alaturi de vecina mea Delia povestind vrute şi nevtrute. 22 de ani din cei 25 pe care o să îi fac în curând i-am petrecut în minunata CĂPÂLNA. Mi-e dor de acele vremuri. Extrem de dor. O parte din mine a rămas acolo şi trăieşte acolo. Amintiri, copilărie, prieteni pe care nu o să-i uit niciodată şi multe altele... toate acestea le-am trăit acolo. Acum când privesc cerul înstelat toate îmi vin în minte... Cred că au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea, ani pe care nu o să-i uit niciodată. În timp ce amintirile copilăriei îmi brăzdează mintea o stea se desprinde de pe boltă încercând parcă să îmi spună..."Toate acestea au fost, acum realitatea e cu totul alta"...Din păcate aşa e dar din când în când merită să visăm, mai ales că visele sunt gratuite, nu cer nimic în schimb...Ca de fiecare dată când văd o stea căzând îmi pun o dorinţă, ce sper să se şi îndeplinească. Mi-e dor de multe lucruri din trecut...Copil fiind nu prea ştiam ce înseamnă să ai probleme, stres şi o viaţă agitată. Acum acestea le adun din ce în ce mai des atât din partea mea cât şi a persoanelor cu care mă întâlnesc. E păcat că problemele şi viaţa cotidiană au devenit atât de importante încât am ajuns să nu mai avem timp pentru noi. De multe ori gesturi din copilărie pe care le credem absolut banale ne pot face să vedem viaţa cu alţi ochi, să fim mai optimişti, mai zâmbitori şi mai puţini încruntanţi. Dacă am reuşi să fim preţ de câteva clipe pe zi copiii de altădată, viaţa noastră ar fi mult mai uşoară şi mai liniştită. Piesa care îmi vine acum în minte- O lume minunată...Mihai Constantinescu...






Să nu uităm să fim copiii

sâmbătă, 13 iunie 2009

Casa de piatra!!!











De săptămâna trecută mă tot pregătesc să scriu câteva rânduri despre minunata nuntă a prietenei mele Cramen, dar nu prea am reuşit. Însă niciodaă nu e prea târziu.
Vestea că în acest an voi dansa la nunta lui Carmen a venit la un moment dat în luna februarie. Nimeni nu se aştepta să se căsătorească în acest an, cu atât mai mult cu cât cel alături de care a spus DA în faţa ofiţerului stării civile a fost Răzvan. Povestea lor este una interesantă şi mă bucur ca după toate surprizele plăcute, sau mai puţin plăcute pe care le-a pregătit viaţa au decis să pornească împreună pe acelaşi drum. Sunt două persoane ce se completează foarte bine, pe chipul şi în ochii cărora se poate citit IUBIREA.
Pe Carmen o admir foarte mult datorită ambiţiei pe care o are şi nu în ultimul rând datorită optimismului cu care vede lucrurile. Cu toate că este o persoană plină de viaţă şi optimistă a reuşi ca în ultimele două zile dinainte marelui eveniment să îmi transită emoţiile unui asemenea pas, emoţii pe care nu le-am mai avut niciodată până acum la nunta vreunei prietene. După multe emoţii a venit şi mult aşteptata zi. Chiar dacă de dimineaţă ploaia s-a încăpăţânat să îşi facă simţită prezenţa, până la amiază aceasta a devenit o amintire cerul fiind asaltat de un soare parcă mai strălucitor ca de obicei.
După cererea miresei de către mire, tot alaiul a luat drumul spre cununia civilă, ce a avut loc la Primăria Oradea, urmată de cununia religioasă de la Biserica Albastră şi nelipsitele poze care au durat două ore. La 19.30 s-a dat startul unei petreceri reuşite din toate punctele de vedere. Muzică bună, atmosferă excelentă, mâncare pentru toate gusturile, ce mai , toate ingredientele necesare unei seri extraordinare. Pentru mine nunta a început sâmbăta la ora 13.00 şi s-a terminat duminica dimineaţa la 06.45. A fost petrecerea de nuntă la care am stat cel mai mult şi cea mai reuşită la care am luat parte până acum. Le urez încă odată celor doi protagonişti Casă de Piatră, multă, multă fericire, să se iubescă şi peste 90 de ani cel puţin la fel de mult ca acum.

miercuri, 3 iunie 2009

Omul, o fiinţă cu sute de feţe necunoscute


De felul meu sunt o persoană optimistă, deschisă şi sociabilă...cu excepţia ultimelor 2 săptămâni în care am decis să schimb acestă latură a mea. Am încercat să ajut cât am putut de mult, chiar dacă acea persoană merita mai mult sau mai puţin. Nu o făceam din obligaţie ci pur şi simplu aşa simţeam că trebuie să fac. Cu toate acestea, la un moment dat mi-am dat seama că nu prea merită să fiu aşa de săritoare şi binevoitore...Chiar nu merită...Nu contează pentru cine fac aceste lucruri, tot dezamăgire se numeşte atunci când sunt călcată în picioare pe nedrept. Încă din prima zi a acestui an mi-am propus să spun de mai multe ori NU. Am pus în aplicare deja această idee şi sper să o pot pune tot mai mult. Duminica trecută am simţit pentru prima dată cum este când sufletul doare...nu aş mai vrea să am acest sentiment niciodată...Cu toate că oamenii sunt cei care aduc bucuria în suflet, tot ei sun cei care provoacă şi cele mai adânci răni, răni care se vindecă foarte greu. Chiar dacă se vindecă, cicatricele rămân. Cred că ăsta este şi motivul pentru care iubesc atât de mult câini. Sunt nişte animale superbe care în schimbul unui gram de iubire sunt în stare să facă tot ce le stă în putere ca să îşi facă stăpânul fericit. Ce ironie, nu? Nu au cum să comunice cu noi prin vorbe, dar comportamentul lor face mai mult decât toate cuvintele din dicţionarul unei limbi...Invidia şi dorinţa de a avea tot timpul mai mult decât celălalt sunt lucrurile cele mai normale în această societate haotică...Mi-am dat seama că pentru persoane pe care le credeam apropiate până acum cel mai important e interesul propriu, nu conteză dacă pentru a reuşi să facă un lucru trebuie să -i calce în picioare chiar şi pe cei în care până mai ieri aveau încredere şi le cereau sfatul ori ajutorul...
Asta e viaţa, cu bune cu rele, îşi urmează cursul... şi în fiecare zi ne predă o nouă lecţie...