O dimineaţă
mohorâtă, ploioasă, destul de rece. Aveam programată o întâlnire, iar în jur de
ora 11.00 a sunat telefonul. Era acel telefon pe care-l aşteptam ca să ajung la
întâlnire. Am luat-o spre Spitalul Municipal din Oradea, unde m-am întâlnit cu
Diana, o minune de om (în
curând vă povestesc şi despre ea). Urcăm la
etajul opt. Misiunea mea era clară. Să-i fac Dianei câteva fotografii pentru
articolul din Adevarul de Weekend (povestea ei se întinde pe 2 pagini de ziar). Cu patru cărţi de poveşti, ajungem
într-un salon, ultimul de pe culoar. Într-un pat de spital stătea ea, cuminte,
cu o branulă în picior. O branulă prin care curgea sânge, sânge atât de necesar
ei.
Curioasă, sfioasă,
dar plină de lumină. Cu nişte ochi albaştri mari, cum rar am mai văzut şi cu un
chip de înger. Aşa am găsit-o pe Andreea. Minunea aceea din spital are doar
patru ani. Îi va împlini duminică. Nu-i este străin spitalul. Moş Nicolae i-a
adus o internare şi de atunci acel salon i-a devenit casă. S-a obişnuit. Are
răbdare, stă cuminte şi aşteaptă să se termine tot lichidul acela rosu ce stă
într-o pungă atârnată de un stativ.
La începutul
toamnei Andreea era o fetiţă normală, fără probleme deosebite de sănătate.
Mergea la cămin, se juca cu copiii. Într-o zi mama a descoperit că fetiţa are un
cucui la cap, în spate. A întrebat-o ce a păţit, iar copila a început să
plângă. I-a spus că le va întreba pe doamne, dar fetiţa a plâns şi mai tare.
S-a liniştit doar când mama i-a promis că nu le va mai întreba pe doamne.
A doua zi mama le-a
chestionat pe doamnele de la creşă, dar nimeni nu ştia ca Andreea să fi păţit
ceva. Totuşi, Andreea le-a spus celor
mari, dar fără să o audă mama, că a căzut “când
doamna i-a pus să facă semicerc”.
O radiografie făcută la Spitalul din Beiuş nu i-a dat mamei motive
de îngrijorare pentru că nu arăta nimic suspect. Nu avea linişte şi a ales să
facă unele investigaţii şi la Oradea. Tumoare la creier a fost diagnosticul.
Jumate din creierul fetiţei era atacat. O tumoare malignă. A urmat o
intervenţie chirurgicală şi multă speranţă că totul va trece şi Andreea îşi va
reveni. Veştile rele nu au încetat să lovească. “Fetiţa
dumneavoastră are şi leucemie”, i- a spus medicul mamei
Andreei.
Bandajul de pe
cap, sau lipsa părului nici nu se observă când Andreea îşi ridică ochii aceeia mari
şi albaştri, plini de linişte şi bunătate, nişte ochi care pe orice străin l-ar
opri din agitaţia şi stresul zilnic, din alergătura cu care este obişnuit, l-ar
opri şi după ce ar asculta povestea Andreei l-ar face să spună cu voce tare “Cel mai important bun din lumea asta este sănătatea”.
Am întrebat-o pe
Andreea ce vrea. Nu vrea păpuşi, nu vrea haine de firmă, nu vrea telefoane sau
cine mai ştie ce jocuri de ultimă generaţie...vrea o banană şi o pară. Atât.
Stă cuminte pe
acel pat de spital, fără să judece pe nimeni. Nici pe doamnele care au ascuns
faptul că ea a căzut, nici pe medicul care a operat-o, şi care, mai mult ca
sigur, va trebui să o opereze din nou, nici pe acele doamne îmbrăcate în halat
alb care vin şi-i mai pun o altă şi altă branulă. Nu-i sunt dragi, dar, sfioasă
şi cu lacrimi în ochi, le acceptă. Nu judecă pe nimeni.
E prea mică pentru aşa
ceva, dar este o lecţie pentru noi toţi, noi cei care uităm să ne ridicăm
privirea spre cer şi să mulţumim că suntem sănătoşi, noi cei care uităm sau
poate nu vrem, sau poate ne este frică să-i ajutăm pe cei de lângă noi, cei pe
care nu-i cunoaştem dar care sunt oameni ca noi, cei care nu au nevoie de bani
ci de un zâmbet sau o privire plină de linişte din partea noastră.
Andreea le
oferă gratuit tuturor celor care o întâlnesc. Crede că într-o zi se va juca din
nou cu copiii de la creşă. Trece peste toate durerile care-i străpung trupul de
nici patru ani.
Sper şi cred că într-o zi soarele va străluci pe cerul
albastru, albastru ca ochii Andreei, va străluci doar pentru ea, iar atunci ea va
putea zburda în voie aşa cum o fac toţi copiii de vârsta ei. Sănătate, multă
sănătate, e tot ce îmi doresc eu pentru Andreea, o minune de copil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu