O zi tristă...

Şi cum ar putea să fie altfel? Au trecut şapte ani de când am auzit pentru ultima dată vocea unui om drag. Şapte ani de când aceleaşi întrebări se învârt în mintea mea... de ce ea, de ce aşa, de ce atunci, oare cum s-a întâmplat? Sunt întrebări  pe care mi le voi pune mereu, şi la care nu voi reuşi să găsesc răspuns.

Era duminică. Sunase pe la prânz să vadă ce facem, iar conversaţia noastră s-a încheiat aşa...Eu- Mă suni de ziua mea?....Ea- Sper să nu uit. Eu- Sper şi eu...Ea- Bine,mai vorbim...Şi a închis. Eram sigură că nu va uita şi  îmi spusese acele vorbe doar aşa, de conversaţie. 

Din păcate, nu a mai ajuns să mă sune. A doua zi a venit vestea ca un fulger. Ea, acea fire veselă, optimistă şi mereu grijulie, pentru noi cei dragi ei, s-a dus într-o lume mai bună. Cel puţin aşa îmi place să cred. 

Am împlinit 21 de ani, şi am aşteptat în zadar să mă sune...Aştept acel telefon de şapte ani, deşi ştiu că nu va veni, dar am învăţat de la ea că toată viaţa trebuie să trăieşti cu speranţa.  Cei şapte ani au reuşit să-mi adâncească dorul în suflet. Chiar dacă fizic nu a fost lângă mine, spiritual am simţit-o de multe ori. 

În toate momentele importante a fost alături de mine, m-a ajutat să merg mai departe şi să iau deciziile cele mai bune.

Îi mulţumesc ori de câte ori am ocazia, îi mulţumesc pentru că 21 de ani a făcut parte din viaţa mea  şi pentru că a fost bunica mea.