Omul, o fiinţă cu sute de feţe necunoscute

De felul meu sunt o persoană optimistă, deschisă şi sociabilă...cu excepţia ultimelor 2 săptămâni în care am decis să schimb acestă latură a mea. Am încercat să ajut cât am putut de mult, chiar dacă acea persoană merita mai mult sau mai puţin. Nu o făceam din obligaţie ci pur şi simplu aşa simţeam că trebuie să fac. Cu toate acestea, la un moment dat mi-am dat seama că nu prea merită să fiu aşa de săritoare şi binevoitore...Chiar nu merită...Nu contează pentru cine fac aceste lucruri, tot dezamăgire se numeşte atunci când sunt călcată în picioare pe nedrept. Încă din prima zi a acestui an mi-am propus să spun de mai multe ori NU. Am pus în aplicare deja această idee şi sper să o pot pune tot mai mult. Duminica trecută am simţit pentru prima dată cum este când sufletul doare...nu aş mai vrea să am acest sentiment niciodată...Cu toate că oamenii sunt cei care aduc bucuria în suflet, tot ei sun cei care provoacă şi cele mai adânci răni, răni care se vindecă foarte greu. Chiar dacă se vindecă, cicatricele rămân. Cred că ăsta este şi motivul pentru care iubesc atât de mult câini. Sunt nişte animale superbe care în schimbul unui gram de iubire sunt în stare să facă tot ce le stă în putere ca să îşi facă stăpânul fericit. Ce ironie, nu? Nu au cum să comunice cu noi prin vorbe, dar comportamentul lor face mai mult decât toate cuvintele din dicţionarul unei limbi...Invidia şi dorinţa de a avea tot timpul mai mult decât celălalt sunt lucrurile cele mai normale în această societate haotică...Mi-am dat seama că pentru persoane pe care le credeam apropiate până acum cel mai important e interesul propriu, nu conteză dacă pentru a reuşi să facă un lucru trebuie să -i calce în picioare chiar şi pe cei în care până mai ieri aveau încredere şi le cereau sfatul ori ajutorul...
Asta e viaţa, cu bune cu rele, îşi urmează cursul... şi în fiecare zi ne predă o nouă lecţie...